Interviu cu Observatorul
Interviu publicat în ziarul Observatorul (www.observatorul.com):
Observatorul: Dupa 25 de ani în Franţa şi Canada, şi după studii în franceză şi spaniolă, Leonard Constant, autor, compozitor, interpret, cu premii în Ontario, Quebec, Olanda şi cu o activitate componistică de 13 ani, se prezintă la un concurs folk în România natală şi face astfel cunoştinţă cu adevăratul public românesc amator al unui gen în care muzica se îmbină cu poezia. Un gen respectat, încă, unde Leonard Constant, în decursul a numai şase luni, obţine de patru ori titlul de laureat cu marele premiu la festivalurile-concurs de muzică folk în anul trecut (marele premiu — Festivalul de Muzică Folk şi Baladă “Poarta Sărutului”, Tg-Jiu 2006; marele premiu — Festivalul Castanilor, Ploieşti 2006; marele premiu — Prima Iubire, Reghin 2006; deţinătorul trofeului OM BUN, editia XVI, Bucureşti 2006, probabil cel mai important eveniment folk în România).
Este un premiu care deschide perspective pe piaţa discului în România?
Leonard Constant: Nu cred. Cel mai bun deschizător de perspective pe piaţa discului în România este banul. De folos este şi deschizătorul fizionomic: o antropogeografie bine texturată deschide foarte multe uşi – se vede… aş zice… regulat. Deschizătorul sferic este, la rîndul său, extrem de performant: un fotbalist cu veleităţi discografice nu poate primi, sînt convins, decît un cartonaş verde. În schimb, artistul talentat are perspective de… artist talentat. Şi nimic altceva.
Ce reprezintă aceste premii pentru un cantautor care a creat cântece în special în franceză, prea puţin obişnuit să cânte în limba sa maternă după o copilărie şi o adolescenţă petrecute în Franţa şi în Canada?
Reprezintă o încurajare pentru patronatul echipelor de fotbal româneşti. Dacă 24 de ani de exil în geografii mai puţin obişnuite cu fonemele graiului eminescian nu m-au împiedicat să mă fac înţeles de interlocutorii mei români, sînt convins că un patron de echipă de fotbal poate atinge un grad de inteligibilitate foarte respectabil, ba chiar (cu răbdare, tutun cubanez, o inoxidabilă credinţă şi un elicopter bine întreţinut) să-şi permită cîteva aspiraţii prezidenţiale.
Cum ar putea un artizan ca tine, despre care s-a scris deosebit de frumos (vezi press-book în www.leonardconstant.com/gagiul), atât în presa de aici cât şi în cea românească, să devină atât de cunoscut încât să poată, într-adevăr, să îşi câştige decent existenţa ca artist şi om de scenă?
Să se schimbe radical lumea în care trăim. Sau să am rabdare, crezînd neclintit în munca şi în talentul despre care sînt absolut convins că, mai devreme sau mai tîrziu, îmi vor hrăni familia. Postum.
Am citit în propriul dumitale website că, de mai bine de 13 ani, scrii, compui şi cânti. Cântecele pe care le-am ascultat sunt poetice, romantice, cu jocuri de cuvinte, cu spirit. În româneşte, cântecele pe care le-ai compus sunt pe versuri de poeţi cunoscuţi (Dinescu, Stănescu, Sorescu, Vulpescu). De curând, am văzut la TVR un talk-show în care poezia era pusă la zid, chiar de către unii care pretindeau că în tinereţe au cochetat cu scrisul… Ce perspective are un cantautor care scrie poetic într-o lume atât de grăbită, care nu-şi mai găseşte timp să mai asculte poezie, să citească şi să savureze?
A priori, perspective ce nu au nici o legătură cu activitatea în jurul căreia am plăcerea de a consuma acest dialog cu Dumneavoastră. Posibilităţile artistice sînt felurite şi numeroase, unele bine cunoscute, în practică, de interlocutorul Dumneavoastră: arta profesoratului, arta traducerii… arta panificaţiei, arta tîmplăriei, arta infografiei… şi altele pe care nu am avut încă deosebita plăcere de a le integra strălucitului meu parcurs profesional: poezia gunoieritului sufletesc, a clauneriei politice, arta autoproxenetismului intelectual… şi multe, multe altele.
Majoritatea tinerilor de astăzi îşi aleg meserii în funcţie de felul în care sunt cerute şi plătite aceste meserii. Mulţi pleacă din România spre a face bani acolo unde sunt condiţii mai bune şi o salarizare mult mai mare. Se pare că artele şi în special poezia, chiar şi cea cântată, sunt sub-subvenţionate şi încurajate… Care crezi că este duşmanul artelor în general şi al cântecului poetic în special, al cărţii şi al cititului de literatură, în particular?
Recent, s-a scris un cîntec asupra căruia nu doresc să mă pronunţ pe plan artistic. Nu mi se pare nepotrivit să îl citez, însă, în contextul acestei probleme. Semnat Florin Chilian, textul cu pricina pune o întrebare de o acută actualitate în viaţa omului contemporan: «ce caut eu în viaţa mea?». Constat că subiectul neurzicat de prea multe probleme filosofice răspunde, în general: «bani»… şi face tot ceea ce i se pare necesar găsirii lor. Vreme de cîţiva ani, am nutrit o prietenie cu un umanoid care avea, conştient şi mîndru, acest tic verbal de patru unităţi alfabetice şi multe zerouri înainte de virgulă. Deşi nu l-am văzut de cîţiva bani, sînt convins că nu şi-a pierdut aceste preocupări numismatice. Cît ne-am frecventat, a încercat cu îndîrjire să mă facă să adopt postulatul potrivit căruia artistul nu există atîta timp cît opera sa nu îi posibilizează şi plăcerea de a împăna eminenţele cărnoase ale unui sfert de miel cu podoabe de usturoi, gene false de rozmarin şi un Chanel de podgorie. S-ar putea să mă fii scandalizat inutil teoriile acestui înţelept biped. Născut, este adevărat, cu cîţiva bani înaintea mea, el bunghise mai repede ca mine că arta nu (mai) merită sacrificii, că integritatea artistică nu ţine de foame şi că omul de rînd nu are nevoie de ceea ce aş considera eu cu pretenţie (şi cu futile pretenţii) că este «frumos». El, precum majoritatea, a ajuns să creadă marea minciună a epocii noastre. Duşmanul artelor nu este minciuna în sine, ci mănunchiul de mercenari care au reuşit să ne facă să o credem. Să ne facă să credem, în primul rind, că «asta vor oamenii», că «asta vrea publicul», că avem nevoie de o brînză sintetică sau de e-urile la plic care, revoluţionare, fac din bietul borş tradiţional, moşmondit şi vetust, unul «magic». Să ne facă să credem că modelul 2008 e mai bun decît prăfuitul său frate fătat cu 365 de zile mai devreme. Să ne facă să credem că tristeţea pîinilor întemniţate industrial în pungi de plastic este mai veselă decît sonora, guraliva, preamîndra, itifalica prospeţime a panificaţiei artizanale. Să ne facă să credem că nevoile noastre sînt cele pe care ni le inventează circul publicitar în care trăim din zori în zori. Să ne facă să credem că ne grăbim, că «asta e» şi că nu are cum să ne fie mai bine dacă gîndim altfel… ba, mai mult, dacă gîndim. Nu de mult, mă aflam în biroul unuia din cei mai cunoscuţi actori comici români, director al unui teatru de revistă bucureştean. Deşi, foarte amabil, a avut iniţiativa de a mă pune în contact telefonic cu directoarea unui festival euxinian de muzică folk, a ţinut, ascultîndu-mi discul în surdină, să-mi spună o părere prietenească: «Dumneata ai stilul ăsta… aşa… de baladist… Trebuie să ieşi din găoacea asta… Dumneata trebuie să inţelegi că oamenii vor să… vor să…». O tuşantă nevolnicie remodelînd subit arhitectura facială a expresivului actor, am înţeles că omul de cultură căuta zadarnic verbul pe care îl mimau mîinile sale uriaşe de urs dramatic autodresat postdecembrist să ocupe şi funcţii directoriale birocratice. «Înţelegi?… oamenii vor să… Înţelegi?». Cuvîntul nu ieşi, dar am inţeles. Am înţeles că trebuia să înţeleg că oamenii vor să cadenţeze ritmul din palme – frumoasă epocă, labele poc! Am inţeles că trebuia să cred şi eu această minciună. Şi am înteles de ce atîţia din colegii mei de breaslă nu fac cîntece frumoase ci cîntece «mişto», cîntece «beton», cîntece care «sună» sau care «să sune»… dar mai ales cîntece «mişto». Nu mi-a fost niciodată frică de cuvinte. Problema nu este una lexicală. Personal, nu am nici o antipatie faţă de cuvîntul «mişto». Deşi nu e premiant la etichetă, este un bun vecin de cartier, nu are purtări deranjante, ştie să bea, este mereu la locul lui şi ştii că îi poţi cere o mînă de ajutor cînd ţi s-a stricat un piston sau ai de înlocuit o roată. Mai greu îi convingi pe «polimer» şi «intertextualitate» să pună o mînă solidară pe cric într-o sîmbătă însorită! Nu, problema nu este cuvîntul «mişto». Este ceea ce (îşi) ascund sub el atîţia din colegii mei de breaslă, cu o pudoare care mă îngrozeşte. Este, de fapt, o laşitate, dictată de virilitatea timpurilor noastre. Tot ceea ce este modern este viril, mai ales ceea ce nu este. Lipsa de sensibilitate, lipsa de tandreţe, lipsa de înţelegere, lipsa de curiozitate, lipsa de adîncime, lipsa de timp… sînt virilitate. A nu gîndi, a nu îţi pune prea multe întrebări, a nu ierta? virilitate. Întrucît totul se vinde şi totul se cumpără, întrucît totul este un «produs», întrucît totul are un preţ şi nimic nu mai are valoare, întrucît trăim o epocă de unică folosinţă, totul ne prescrie să percutăm, totul preconizează impactul fulgerător, fie cu un produs, cu o imagine publicitară, cu un refren, cu un gest, cu un cuvînt. Cine mai îndrăzneşte să cugete cu glas tare, să croşeteze un gînd mai tolănit în cronometru, să privească o situaţie mai complex, mai analitic, mai polifaţetat, este ridiculizat pe loc, că «vorbeşte discuţii» sau face «prea multă filosofie». Virilitatea epocii noastre este duminica gîndirii. Inteligenţa a trudit destul. Mărinimoşi, am hotărit colectiv să-i acordăm, în sfîrşit, o meritată si lungă, foarte lungă vacanţă. În birourile craniului, o înlocuieşte cu diligenţă Muşchiul. Ne-am scuturat de dictatori, sîntem liberi şi fericiţi, cumpăram vise de fum, fetele noastre sînt paşaportarele Republicii Chiloţeilor de Rouă, iar colegii mei de breaslă sînt plini de pudoare, alergici la efort şi, ştiind că e ruşinos să faci cîntece «frumoase», acceptă cu demnitate să fie doar modeştii artizani ai unor cîntece deosebit de «mişto», agrementate, cînd se poate, cu niscai sunete «mişto», la clape sau la calculator, nu pentru că e frumos, ci pentru că «sună bine» şi, a suna bine, chiar «dă bine»… ceea ce, nu pot nega, este foarte mişto.
Este oare industria discului de vină că internet-ul ajunge să pună la dispoziţia oricui creaţiile autorilor fără ca aceştia să fie plătiţi? Pirateria poate fi oprită cumva?
Cine mai are timp de legi? În România, a ajuns să fie penibil să cumperi un disc. Amicii îţi spun cu o bărbătoasă generozitate: «Lasă, mă, că-l găsim noi pe internet!». Acum cîţiva ani, scosesem un disc în tiraj mic, vreo douăzeci de cîntece şi monologuri înregistrate într-o seară de recital la Nouvelle Scène, fostul Atelier al Centrului Naţional de Arte, la Ottawa. Nu era distribuit, îl vindeam doar eu, la comandă sau după spectacole. După cîteva luni, primeam comentarii jenant de frumoase din partea unor inşi care îmi mărturiseau, concomitent, cu o candoare plină de seninătate şi căldură, că primiseră o copie de la un frate, de la un vecin, de la o mătuşă… şi că era minunat. Poţi să zici ceva?
Ce crezi că ar putea face un creator, astăzi, în sprijinul găsirii unei pieţe de desfacere stabile pentru produsul său artistic?
Fără sprijin impresarial şi o casă de discuri? Ar putea, în prealabil, să facă o avere.
Ce părere ai despre curentul electro-pop, despre hip-hop, dance, rap, etc.? Dar despre manelele atât de gustate de unii încât se şi dansează după ele în discotecile româneşti?
În societăţile noastre occidentale, obezitatea devine o problemă medicală din ce în ce mai răspîndită. Discotecile în care excesul lipidic este supus topirii sînt apendicele ideal al clinicilor în care ni se expun zadarnic riscurile moravurilor dietetice nesănătoase. Fiecare infirmier, fiecare asistentă medicală, fiece reprezentant al Ministerului Sănătăţii, toate instanţele medicale naţionale ar trebui să adopte o nouă strategie împotriva colesteroductelor şi a blocajului arterial, promovînd acest tratament preventiv: «Să mai treceţi pe la discotecă. Florin Salam a colaborat recent cu O-Zone. O piesă bestială! Într-o săptămînă cel mult, veţi pierde cel puţin un colac!».
Ţi se pare diferit gustul marelui public din Europa faţă de cel din America, că e vorba de Canada sau de SUA?
Globalizîndu-se nu numai preasănătoasele cereale inventate în laborator de multinaţionala Monsanto ci şi muzica modificată genetic, gustul «marelui public» pare a fi acelaşi pretutindeni. O bună prietenă se afla, acum puţini ani, într-un sat solitar scuipat de zei în nămolul riveran al junglei indoneziene. În tot sătucul, nu exista decît o prăfuită rîşniţă radiofonică, matusalemică, paleolitică… – un coprolit. Ce ascultau acele rare exemplare ale omului care mai ştie a prinde peşte cu mîna şi a-l prăji în frunze de pom de enciclopedie pe un foc frămîntat cu mîna? Céline Dion.
De ce faci cântece?
Cred că ştiam, cîndva. Mă bucur, într-un fel, că am uitat, că nu mă mai face nimic să mă simt dator cu o justificare. Se pare că muşchiul meu creator a devenit involuntar, ca o inimă. Creaţia mi-a devenit reflex, un fel de tic frumos pe care viaţa, din păcate, încearcă zilnic să-l şteargă, demonstrîndu-mi cît de falimentar este sportul meu de greier, cît de alimentar ar fi altul, de furnică. În aceste condiţii, nu vă puteţi imagina cît de des îmi pun întrebarea Dumneavoastră, dar cu alt sens, ieşind cu totul din sfera consideraţiunilor strict artistice: «De ce fac cîntece? de ce, oare, mă încăpăţînez să mai fac cîntece? de ce, oare, nu pot să nu fac cîntece?!». Nu am răspuns. E bine.
În muzică, ce este moda? Ce e modern? Ce rămâne, ce nu se demodează?
Fatal, se demodează tot ce este la modă, aproape tot ce este facil. Eu cred că rămîne, în general, cîntecul maratonist, cîntecul de uliţă lungă, cîntecul pisălog, cîntecul pomanagiu, care cere o atenţie meritată, cel care nu se mulţumeşte cu urechi estivale, distrate, venale, cîntecul frămîntat cu răbdare, cîntecul aşteptat. Sînt excepţii, fireşte, pentru că omul are drept la sectoarele de frivolitate fără de care nu ar mai fi om ci doar un arid sihastru al peşterilor cenuşii. Şi sînt excepţii strict personale, pentru că muzica ne însoţeşte continuu şi cîntecele sînt ades coloana sonoră a momentelor şi a etapelor marcante ale vieţii, devenind, astfel, importante din raţiuni circumstanţiale. Dar cred că este vrednic de arheologie doar cîntecul compus aşteptat, doar cel muncit aşteptat. Despre această răbdare, pe care o cunosc, ar putea diserta mai bine un Brassens (care a bibilit «Supplique pour être enterré à la plage de Sète» timp de unsprăzece ani) sau un Cohen (care a terminat «Democracy» abia după zece). Modernitatea este permanenţa. Nimic mai modern decît eternitatea.
Ce este succesul pentru un artist ca tine?
Pentru mine, cel mai de preţ succes al artistului este, pur şi simplu, succesul omului. Dacă pot pune o pîine pe masă netrădîndu-mă ca artist, consider că artistul din mine are succes. Dacă pot aduce la masă o pîine şi mai bogată – familia, prietenii –, are succes şi omul.
Crezi că divertismentul este, sau poate fi, o formă a culturii?
Da. Cu prefixul «in-».
Ce părere ai despre cântecul cu mesaj? Care este mesajul tău şi al cântecelor tale? Ai putea, sau te-ar interesa, să abordezi teme sociale în care să ai un punct de vedere critic într-o societate alienată şi tarată de un materialism excesiv şi de o filosofie de piaţă care a încetat de a respecta munca, şi în care globalismul uniformizează?
Într-o lume în care a devenit caraghios sau «perimat», cum spun mulţi tineri, să aspiri la frumos, pietrele renale cele mai bijuteroide ale poetului, ale scriitorului, ale cantautorului, sînt cel mai subversiv, cel mai durabil şi cel mai incisiv mesaj social de rezistenţă vizavi de muşchiul pur şi hormonal al brutei contemporane, fie microbist huligan, politician corupt, om de afaceri lipsit de scrupule.
Ce loc ar avea artistul într-o societate a viitorului?
Unul mic, din ce în ce mai mic. Foarte mic. Mic…roscopic.
În materie de cîntec, de muzică, de industrie a discului şi a spectacolului, care ar fi diferenţa între ieri şi azi?
Democratizarea mijloacelor de producţie artistică şi dispariţia instanţelor editoriale. Ştii să ragi, cunoşti două armonii, ai calculator şi microfon? Ai şi făcut un disc, nene!
Ce crezi despre mâine?
Cred că nu mai cred în el. Mai cred în azi. În aziul pe care încerc să-l trăiesc zilnic cu oamenii pe care îi iubesc, cu oamenii mei, oameni frumoşi.
Am văzut că itinerezi două spectacole, unul intitulat «Goliplot, băiete, nu-ţi face sînge rău – limbile materne sînt toate străine» şi altul intitulat «Alea jacta… sud-est». Care dintre ele va fi prezentat publicului din Toronto? Cam ce vom vedea, ce vom asculta?
Veţi asculta un buchet variat de cîntece şi poezii. Cîntece pe versuri de Mircea Dinescu; altele, în spaniolă sau portugheză braziliană, din frumosul şi foarte surprinzătorul repertoriu latinoamerican; altele, proprii, în franceză şi în engleză, multe dintre ele compuse în spiritul ritmico-armonic bosanovistic; şi cîteva momente de poezie susţinute instrumental de formaţia mea muzicală, Produsele Internaţionale Brute (două percuţioniste braziliene, un pianist scoţian şi un acordeonist italian). Bref, ceva… foarte «mişto»!
